Istoria instituției

Ani de la întemeierea şcolii

La orice popor datinile sunt istoria lui, iar istoria este mândria poporului. Datinile localităților sunt ca nişte izvoare cristaline în ара mare а unui popor cu tradiții sfințite de străbunul Plai, în care se naşte el. Satul Corjeuți este un sat, ce a apărut prin anii 1600.

Studiile făcute în interesele nașterii acestui sat pitoresc vorbesc despre aceea, că el este un fiu al existenței omului pe aceste meleaguri încă de pe atunci, când omul a început viața în peșteri când uneltele pentru dobândirea hrănii le erau din piatră şi sidex. Urmărind și citind ,,paginile” scrise pe moşia acestei gospodării lăsate de satele ce au existat aici din milenii, se vede, că ele sunt legate cu o arteră de sânge prin cele mai adânci trepte ale mileniilor neamului moldav.

Pe teritoriul moşiei se pot citi uşor mai mult de zece așezări, care ocupau suprafețele considerabile de la 30-40 pînă la 70-80 ha, care încă multe secole vor fi uşor citite din acel motiv, că pe atunci viața a existat de la secole la milenii. Deci, satul Corjeuți e o ramură din copacul vieții poporului moldovenesc, ce creste din adâncul mileniilor.

Cel mai important criteriu, care caracterizează cultura unui popor, este știința de carte. Care e pricina, că noi așa de târziu am îmbrățișat acest frumos din această taină fermecătoare?

Atunci urâți până la îngenunchere și îndrăgiți până la palmele bătătorite nimeni nu s-a îndurat să lase urme de cultură pe acest meleag, decât urme de papuci, ca mai apoi, unii din noi să le primească drept cultură de studiu, că aici au fost popoare, triburi, fără să-i caute și pe strămoși săi , care ne-au adus pe toți prezenți.

In februarie 1996 s-au împlinit 127 ani ai școlii din Corjeuți. Această dreptate socială a fost posibilă, măcar că și târziu, datorită dezvoltării intense a feudalismului, mai bine zis, dezvoltării unor ramuri de prelucrare a materiei prime. Aici era velniță de extragere a spiritului din pâine și cartofi, pe baza ei se creșteau bouți, ce se transportau la Brest și Varșava, aici erau scărmănători și mori de vînt, chiua de bătut pânză de sumane, dughene .

Pe baza acestora aici au fost aduși multi evrei care sau construit, aveau filiala de sinagogă și scoală. Populația locală se agita, dar și boierul local nu putea rămâne surd la asta, deoarece tăcerea putea aduce la urmări serioase, precum tulburări au existat și până și după aceasta.

Satul de acum număra 1643 de suflete, iar nașterea constituia 30-40 copii pe an. În 1869 erau 280 copii de vârstă școlară (7-15ani) dintre care 150 băieți și 130 fete de vârstă preșcolară (1-6 ani)-264 copii. Dintre aceștia erau 158 băieți și 116 fete. Deschiderea școlii de băieți în sat a fost un eveniment, dar și un mizer jalnic la așa un număr de copii, atunci când nici un om băștinaș nu ştia a-și scrie numele. Încoace a fost repartizat tânărul învățător Iosif Alexandru Rudnițchii.

Documentul despre deschiderea școlii de băieți la Corjeuți a fost elaborat la Hotin la 12 februarie 1869. Școala prevedea să dea cunoștințe numai băieților oamenilor avuţi, care erau, socotiți ca mai capabili.

Despre copiii de săraci nici nu putea fi vorba în acest început de cale spre lumină. Pentru început a fost închiriată o casă a unui oarecare Maftioi. Din vorbele bătrânilor aceasta se asemăna cu perioada lichidării neştiinţei de carte din anii 1946-1950 fără caiete și condei, ne mai vorbind de manual. Învăţătorul a vizitat toate casele, care i-au fost propuse de boierul Vasile Egor Calneuțchii și de părintele bisericii Patrache Manuil Bogdan.

Școala trebuia să înceapă lucrul în anul 1869, odată cu terminarea lucrărilor de câmp, când copiii căutau opincile aruncate vara, când apăreau primele carări și de opinci nu mai era nevoie. Încă un document, care vorbește despre aceea, că școala de bărbați din Corjeuți funcționa, este: „Zbornic Besarabscogo Zemstva” N1, Cnighi 1873g. str. 65”, în care se spune, că pentru această, școală se rezervează 463 rub. Acestea erau documentele de plată din octombrie 1870. În această sumă: pentru învățător 250 rub; pentru încalzire și serviciu tehnic -50 rub; pentru materiale de studiere – 30 rub; arenda și alte cheltuieli și asupra acopereau suma rezervată.

Duрă cum povestesc bătrânii, căror le-au povestit acei fericiți de atunci, învățătorul Iosif Alexandru s-a dovedit a fi harnic și blajin. El a reușit să adune în școală și copii ai unor țărani mai nevoiași. Aceste inițiative îi aduceau nu puține neplăceri.

Prin anii 1871 aici au început construcția unei școli tip cu locuință pentru învățători, cancelarie. Tot pe aceste două desetine rezervate s-a construit un sarai pentru gospodărie, beci, a fost sădită o livadă.

Școala se găsea la marginea satului și toloaca de alături a fost multe decenii teren sportiv. Jocurile ce îi uitau pe copii pe toloacă și după sunet le aduceau adesea brâie de verigi pe palmele gingașe de copii. Bătaia era elementul de bază al educației. Prima clădire a școlii era în apropiere de bucătaria boierească pe acel teren, unde astăzi este construită clădirea spitalului. În fața spitalului de la aripa stingă în jos 15-20 m. Iar mai jos la stradă a fost construită o casă a lui Palamarciuc, care mult timp a servit școlii și spitalului, iar în anul 1934 țaranii din sat au hotărât să mai construiască o școală în altă parte a satului. Şcoala e construită numai pe baza clăcilor, pe care le-au organizat oamenii, аșа cum exista școala nu mai asigura necesitatea, iar autoritățile nici de gând să primească careva măsuri.

A doua clădire a școlii a fost construită din lampaci și cu trei săli de clasă, iar pentru acel fapt că a fost acoperită cu olane rosii, a-și primi porecla de ,,școala cea rosie”. La ridicarea acestei clădiri au participat activ țăranii: Georghe Morari, Toader Morari, Dumitru și Stefan Dical, Vasile Marchitan, Gheorghe Dical ș.a. Tot satul a ridicat o cladire, ce urmeaza să fie multe decenii templul stiinței din sat și chiar de peste ani incã de trei ori se vor adăugi câte trei-patru săli de clasa, eа va rămâne „Scoala cea roșie” și prima clădire obsteascã cu menire nobilà. Și asta-mi este scump:

„Dacă plaiuri cânta temple, nalte
Eu gata sunt sà îngenunchez aici.
Plaiu-mi n-a știut o soartà alta
Si neamu-mi me-a venit din case mici.
Cladiri de piatrã dac-au fost vre-o datà
Au fost menite pentru cei veniti
Sà scoatà din tot si mana toatà,
Iar noi sà fim cu bataturi cuminti…”

Vasile Dumitru Stînca – învățător pensionar – își amintește bine școala de atunci , căci el a fost unul din acei copii ai satului , care a fost elevul a doua regimuri: țarist si burghez-român . Trei ani a învățat alfabetul chirilic și unu-doi pe cel latin. Dar din toată pedagogia s-a întipărit, că într-o sală erau adunate toate clasele si un învățător își dãdea osteneala sà facã carte cu toti copiii. Până la revoluție a învățat în limba rusă, iar după în limba română. Şi dacă mai pomenesc învățători din cele îndepărtate timpuri, apoi pe primul – Rudnițchii, iar din vremea ocupației pe Ilie Nichifor Palamarciuc. Încă un detaliu din baştinaşı vorbește de un oare-care-Maftioi, care făcându-și casa, a deschis o clasă de copii. Aceasta are legătură cu aceea, ca în casa tatălui lui Maftioi a fost prima clasă închiriată de zeamstvă. Această casă se găsea la sud-est de cimitirul din centrul satului, unde trăieşte acum Dumitru Munteanu. Deci aceşti copii au avut fericirea să învețe, iar mai târziu învățători (se înțelege, că merge vorba de învățători cu studiile şcolii normale).

Chiril Iacob Amaftioi de 60 de ani avea doi băieți, Ion de șase ani şi un baiat de 12 ani -Vasile, pe care la și dat la şcoală, iar Vasile Chiril, când şi-a construit casa devenind matur a construit-o cu clasa si prin anii 1920-1924 avea o clasă de copii în casa proprie, unde în prezent e Casa Baptiştilor. Acest gest a fost un ecou nobil la aceea , cā Vasile Maftioi a vrut sà deie cunostintele sale copiilor din satul său cu toate că pe lângă aceea că Vasile Maftioi a fost un om bogat material, el a fost și un om bogat la suflet pentru copii. Înainte de război și după el, mai ales în anii deplinii scolarizări. În anii puterii sovietice, au inceput să fie folosite multe cladiri si chiar saraie ale cetatenilor, care au fugit in România, sau clãdiri ale boierescului asa cum era aceea din aria boierească , casa lui Palamarciuc, Bordei, Pușcașu, Maftioi ș.a. Iar mai târziu si toate clădirile boierescului, care au fost eliberate de comendatura militarã. Din 1945 si pina in 1953 scoala ocupa un numar mare de cladiri adoptate și cele două „ tip” prima construită în 1873 cu două săli de clasã și a doua cu trei sãli de clasà, construità în 1934. În această perioadă a și apărut expresia de scoala N.1 și scoala N2, cu directori aparte, adică au fost despărțite administrativ si teritorial.

Studiind procesele verbale din anii 1947-1948-1949,se vede, cât de joasă era baza materială a școlilor. Despre care bazà materială poate fi vorba dacà în procesul verbal din 30 septembrie 1947 se spune, cā în anul de învățământ vor incepe 13 învățători şi că pentru începutul anului şcolar e nevoie de pregătit șapte lămpi cu gaz și o cantitate necesa de lemne pentru încălzirea a 7 sobe. Obligatiunea de a asigura cu de foc scolile şi clubul au luat-o tineretul în frunte cu cei trei comsomolişti (T.A. Griceniuc, E, F. Banari, S.M Bucșpun) Faptul că şcoala din Corjeuți, întemeiată încă în 1869, nu s-a dezvoltat aproape de loc timp de decenii, a dus la urmări nedorite mai târziu.

Scoala ce s-a început într-o cladire timp de peste 60 de ani şi cu învatători adusi n-a urmarit înarmarea cu cunostinte şi creşterea cadrelor locale. Şcoala sub talpa boierului şi bisericii au urmărit mai mult liniştea maselor, supunerea lor la munca fizică în numele sustragerii. De altfel, din acele două perioade rus-tarista şi burghez-română numai cîtiva din sat au continuat studiile în şcolile normale: Vasile Moftioi şi Vasile Stînca, Vasile C. Маftioi, F. Șoric nu le-a terminat, Vasile Dumitru Stînca și Vasile Eremei Tutelea, fiind mai tineri, în anii puterii soviètice au terminat prin corespondentã, si studiile superioare.

Si totusi in primii ani ai puterii sovietice scoala din Corjeuti a început sã deie studii de 7 clase si nu numai pentru copii din Corjeuți , dar si pentru acei din satele vecine : Pererita, Caracuseni-Vechi. (r-l Briceni) si Trinca,Tîrnova(r-l Edinet), Bogdaneşti, Bezeda, Grimesti.

În 1953 Şcoala Nr.1 trece in clădirile Boiereşti, unde timp de 9 ani fusese comendatura militara și ia cursul la învăţământ mediu. Aici scoala a primit peste 30 de săli mici si mari in care a putut să cuprinda obligatoriu pe toţi copiii de vârstă școlară și doritorii din satele vecine de a-si prelungi studiile. Cladirile ce le ocupa mai odinioară şcoala au trecut sub dezvoltarea ocrotirii sănătații în sat, (o parte) iar altele sub camine pentru elevi din alte sate.

Iar pentru şcoala N2, sau cum pe drept şcoala de 8 ani, a început epopeea construcțiilor câte 2-3 sali de clasa Mai intâi la scoala rosie se adaugă 3 săli F.P. Tâşcul, din 1957 fiiind preşedinte de colhoz 2 ani, iar apoi director al acestei şcoli până în 1986.

Apoi adaugă 3 săli de clasă în 1965 fostul presedinte de colhoz F.V Beșleu.

Si în spârşit, în acest an şcoala mai primeşte adăugire de 5 săli de clasă, atelier și cantina sub conducerea preşedintelui colhozului natal A.V Iașan (Dar înainte pe viitor) nu-i exlus, cà va trebui de adăugit şi o sală sportivă, deoarece aceşti copii n-au avut fericirea să facă lecții de educație fizică decât afară. Aproape jalnic, dar în aceşti ani situația e critică și paradoxală. În adăugitura facută sala de beci, ce a fost plănuită, e prefăcuta în sala sportivă şi în zilele cu timp urât, geroase numai și auzi cum elevii roagă învăţătoarea să-i ducă în săluța lor. O analogie cu 7 lămpi de gaz din 1947

In anii 1966 se incepe totuşi construcția unei şcoli tip pentru 640 locuri. Această misiune o ia asupra sa colhozul din sat ,,XIX SIEZD KPSS” şi exact peste 100 de ani de la prima clădire pentru școală satul primeşte o clădire nouă cu toate condiţiile pentru desfăşurarea normală a învăţământului şi creşterea cadrelor de toate specialitățile necesare economice naționale și dezvoltarii normale a satului.

Vorbind de perspectiva bazei materiale a şcolii din Corjeuți trebuie de accentuat, că numai o cladire pentru 1000-1200 de elevi ar asigura dezvoltarea învățământuluiu pentru aprope 50 de ani.In alt aspect scoala de aici rămâne să tot sufere si să ajunga timpul cu intârziere de 40-50 de ani.

Ca și în fiecare ramură în învățământ rolul principal apartine cadrelor didactice. Cu cât cadrele sunt mai bine pregatite și pun іnіmа în lumina lor, cu atât mai eficiente sunt rezultatele. Dar asa a fost inceputul și în urmatoarele decenii , care n-au răsădit altă dragoste în tinerii corjeuțeni , decât i-au învățat literele când pe cele chirilice, când pe cele latine ; când în limba rusă , când în limba română. Când pe una n-o înțelegeam, când pe alta nu aveau dreptul s-o pronunțe.

Noi vom vorbi de oameni cu inima mare, care au educat tânăra generație din Corjeuți , dar nu putem să nu spunem, că sistemele care au existat n-au urmărit dezvoltare , dar stagnare, educație spontană și alehametei, deoarece in această sistemă erau întrodusi oameni care știau mai multe litere decât discipolii lor. Cuvântul „orientare” ar fi însemnat asemenea , că pe martie este viața ta. Pe nimeni , absolut nu l-a interesat să crească cadre locale. Și aproape nimeni dintre învățători n-a fost de baștină până în anii 1960. Să fiu corect erau acei numiti mai sus! V. E. Tutelea – învățător de geografie si V.I. Voroșan învățător de clasele primare și viorist.